Suntem în era vitezei și a fast-food-ul, a fast learning-ului, deci, mai pe românește, totul este „pe repede înainte”, așa că, evident, vrem să învățăm să fim fericiți repede, repejor. Și există cărți, ghiduri și cursuri care îți promit că în 21 de zile te învață fericirea, sau cel puțin unde să o cauți. Doresc mult noroc celor ce apelează la aceste metode și „fie ca Sursa să fie cu ei!” Fericirea înseamnă pentru fiecare altceva… Cel puțin inițial și „la prima mână”, cum se zice. Iubirea, un post bine plătit, timp liber, o mașină nouă și rapidă etc. Cel puțin, la început de viață și de drum, fericirea este căutată și asimilată cu persoane sau obiecte, toate situate în afara mea și a căror posesie, chiar temporară, îmi va conferi mult râvnita fericire, sau cel puțin iluzia ei. Doar că această fericire va dura din ce în ce mai puțin… Și eu îmi voi dori alți pantofi, altă mașină, alt iubit… Altă viață. Și va veni momentul acela delicat și dramatic, când, deși am aparent tot ce mi-am dorit, chiar mai mult, eu tot simt golul acela în stomac și în inimă. Și e tare rău, îmi vine să-mi smulg carnea de pe mine și nimeni nu mă înțelege… Că doar, „uite, are tot ce și-a dorit!”. Și atunci, abia atunci, poate ai norocul, în toată durerea aceea, să îți muți privirea în tine… Și să te sperii de abisul de acolo! Și să vrei să începi să uzi pământul de acolo, având în minte imaginea grădinii ce poate fi… Ce va fi acolo. Abia așa afli că fericirea o înveți pe cont propriu, cu alfabetul tău, ca lupți pentru ea și se află în tine și nu în afara ta. Drumul e lung, dar roadele sunt dulci. Și nu trebuie să mă crezi pe cuvânt, dar eu, una, am aflat că am o singură datorie pe lumea asta:să fiu fericită cu mine însămi… Sa fiu fericită!